II. Poveştile colonizării: Şcoala Veche din Franzdorf (Văliug)

41. Şcoala veche din Franzdorf 
Prima şcoală din Franzdorf  (Văliug) a fost o clădire mică de lemn, unde învăţătorul Anton Prickelmayer făcea lecţii deja în anul 1794 cu puţinii copii de emigranţi. Creşterea continuă a populaţiei a cerut o clădire şcolară mai mare, care a fost ridicată în 1807. Această şcoală există încă.
În anul 1855 erau în şcoala din Franzdorf înscrişi 112 elevi; se predau următoarele materii: catechism 4, biblie 4, reguli şcolare şi de comportament 1, citire 4, scriere 8, matematică 4 (total 25 ore pe săptămână). Vinerea era liberă, în ziua aceasta era târg săptămânal la Reşiţa.
După orele de curs obligatorii, profesorul inimos obişnuia ca, în schimbul unei sume modeste, să predea atât înainte cât şi după amiază câte o oră "extra" de muzică şi din materiile şcolare.
Încă în anul 1876 elevii nu foloseau pentru materiile reale manuale tipărite. Lecţiile necesare la ştiinţele naturii şi geografie  trebuiau copiate de elevi din materiale didactice, cu această ocazie elevii învăţau şi caligrafie şi ortografie şi spre cinstea profesorului se poate spune că încă în 1890 fiecare persoană adultă, fie bărbat, fie femeie, ştia să scrie frumos şi corect în limba germană. Cărţi vechi de bucate şi de cântece, scrise de mână între 1837-1885 sunt dovada în acest sens.




povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

II. Poveştile colonizării : O cănuţă de cafea

40. O cănuţă de cafea

Fiecare casă din Oraviţa avea o grădină şi o vacă. Vaca noastă n-a dat lapte o vreme lapte  şi noi mâncm la micul dejun supă de rântaş sau supă de usturoi. Eu eram un copil de şapte ani. Mă întreabă vecina, Herminamahm (mama Hermina):  " Cum îţi merge?" "Rău" zic eu, " vaca noastră nu dă lapte şi dimineaţa trebuie să mâncăm supă de rântaş." "Na, ştii ceva? Vino în fiecare dimineaţă la mine să bei cafea." De atunci în fiecare dimineaţă dispăream de acasă, mă prezentam la vecina şi primeam cănuţa mea de cafea; până într-o zi mama mea, ca să afle ce făceam la vecina, a venit după mine. M-a găsit stând la masă şi bând cafea. A început să mă ocărească : " Cum?! Fechtbruder! Haderlump! Tatăl tău lucrează, fraţii tăi de nouă şi de zece ani lucrează şi pot să manânce supa de rântaş şi tu nu? Acasă cu tine!" "Mammi, te rog frumos, lasă-mă măcar să beau cănuţa asta." - " Nimic!"

Azi am şaptezecişipatru de ani  şi încă mă gândesc la cana de cafea pe care a trebuit s-o las pe masă.

By 3268zauber (Own work) , via Wikimedia Commons

povestită de Anton Sittner, învăţător şi funcţionar bancar, 73 (1957) , Oraviţa.
Fiu de dulgher; personalitate marcantă, cunoscut sub numele de Achi-Toni, era o persoană îndrăgită, bun cunoscător al vieţii populare din Oraviţa şi povestitor inegalabil.

II. Poveştile colonizării : Vinul

39. Vinul 

Noi băieţii de la Cazarma Mică fugeam peste stradă la Getraenke-Grosshandlung (Depozitul de băuturi) Fessler  şi acolo îi ajutam maistrului pivnicer la muncă, spălam sticlele şi trăgeam la pompă când se producea şnapsul ieftin Bogatschi ( 14 creiţari litrul); în butoaie se punea esenţă şi noi pompam apă din fântână. Aşa am aflat noi băieţii unele secrete profesionale ale magazinului.
În zilele de salariu Fessler angaja cărăuşi. Căruţele opreau în faţa magazinului şi butoaiele goale erau încărcate mereu la ora la care muncitorii intrau în tură. Muncitorii ziceu : " Fessler merge după vin!"
Ei credeau că el merge la vinăriile din zona Bocşei ca să aprovizioneze magazinul pentru ziua de plată a muncitorilor. Dar căruţele mergeau doar până la fântâna de la Câlnic, unde iasă drumul Lupacului în cel de Câlnic, şi acolo umpleau butoaiele cu apă. La întoarcere aranjau tot aşa ca să ajungă şi să descarce la magazin tot când treceau muncitorii să intre în tură. Şi muncitorii ziceau :" A ajuns deja vinul!"
Când erau coborâte butoaiele în pivniţă cărăuşul, un ţăran român, nu s-a putut abţine să-l întrebe pe pivnicer de ce depozita butoaiele cu apă la băuturi.
" De ce faceţi asta? De ce duceţi apă în pivniţa de vinuri?"
Pivnicerul răspunse:
"Nu e apă, e vin!"
Ca să-l convingă pe cărăuş puse un furtun la butoi şi-i dădu să guste.
Cărăuşul bău şi se cruci: era într-adevăr vin!
"Măi!" zise el "Am luat apă şi am adus vin!"
Apa se transformase în vin. În butoaie erau defapt esenţe; pe drumul de întoarcere amestecul se agitase  bine şi când ajunseră acasă vinul era gata!

By Thomas Oldcastle via Wikimedia Commons

povestită de: Karl Loukuta, maistru uzină, 80 (1957) , Reşiţa