II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Colonizarea pemilor

35. Colonizarea pemilor
Boemia era suprapopulată. Oamenii nu mai aveau voie să se căsătorească , doar cei care aveau pământ şi casă, şi de aceea erau mulţi copii nelegitimi. Ei erau zilieri : lucrau pentru mâncare şi pentru haine. Şi deodată a venit anunţul că în Banat se fac colonizări şi deci s-au înscris. Au trimis doi oameni acolo să vadă cum e. Nu s-au dus orbeşte. Dar au fost înşelaţi! Cei doi au fost duşi până la Caransebeş şi le-au fost arătate locurile. Când s-au întors au zis că e aşa de bine acolo de curge mierea din copaci. Însă când au venit aici au găsit colibe de lemn şi pădure!
La început au avut colibe mici din lemn cu nişte ferestruici foarte mici. Pe o parte erau animalele şi pe cealaltă intrarea în cameră. Nu aveau pardoseli, căminul era zidit şi în loc de cuie aveau pietre pe acoperiş. Primeau de la împărat plată, saşe creiţari pe zi, şi trebuiau să mergă în cordon pe graniţă. Cu românii se înţelegeau foarte greu. Aşa s-au dus odată la Târnova după cucuruz. Tărnovenii au zis : "Nu-s." Atunci ai noştri au înţeles : " Primim nuci ( germ. nuss ) dar nu şi cucuruz."
Au trebuit să înveţe meseria de tăietor de lemn de la italieni şi de la croaţi. Dar chiar şi dacă tăiau copacii , trunchiul şi rădăcinile rămâneau în pământ şi nu puteau cultiva nimic. Nu puteau trăi aici. Au mers să se plângă la companie, la Slatina, dar au primit bătaie şi au fugit în stradă. După o vreme au încercat din nou şi au mers iară la companie. Dar unul dintre ei nu a intrat în curtea companiei. De data asta au fost ameninţaţi : tot al doilea om va fi împuşcat. Omul care rămăsese afară a fugit acasă şi le-a alarmat pe  femei: " Enkari Manner wern daschoissen!" (bărbaţii voştri vor fi împuşcaţi -germ, dialect). Şi au luat femeile bâte şi au mers la companie; îi vroiau pe bărbaţi liberi!  A fost mare scandal ; până la urmă li s-a permis să renunţe la colonizare.
Atunci au plecat în câmpie, la Moritzfeld ( Măureni ) , dar aici erau boli de animale şi malarie şi apa nu le făcea bine. Au zis :" Mai bine mergem înapoi la noi în pădure, acolo avem cartofi mari cât un nounăscut şi apă bună!" Aşa că s-au întors, dar nu toţi.
Şi cum au venit peste munte şi şi-au revăzut colibele mama a început să plângă. Şi bunica mea se tot lamenta după Boemia. N-a vrut să rămână, n-a vrut să moară aici!  Tatăl meu i-a scris fratelui ei în Boemia, de o primeşte. Pe vremea stângerii fânului a venit răspuns: da, poate veni. Dar atunci ea era deja bolnavă, nu a mai putut călători şi în toamnă a murit cu durerea în suflet.

povestită de Aloisia Weinfurtner ( Loisi-Mahm) , 83, 1940, Wolfsberg (Gărâna)
nota Alexander Tietz: 
germanii din Boemia au fost colonizaţi ca şi  grăniceri (Grenzler) în 1828 în localităţile nou înfiinţate, aşezate la peste 800m , Wolfsberg (Gărâna) , Weidenthal ( Brebu Nou) , Lindenfeld şi în valea Timişului în Sadova Veche. Grenzler-ii erau tărani organizaţi militar. Trebuiau să păzească graniţa militară (Militaergrenze) împotriva Imperiului Otoman ( se numea " să meargă  în cordon" - in Kordon gehen). - Cei din Weidenthal şi Sadova erau agricultori, cei din Wolfsberg şi Lindenfeld erau agricultori şi lucrători forestieri. Mulţi germani din Boemia lucrau în afară ca dulgheri şi zidari.
Dialectul lor german din Boemia , foarte nazal, îl foloseau cînd vorbeau între ei, în relaţiile cu cei din Franzdorf (Văliug) şi Reşiţa vorbeau "Reschitzaerisch".

pemi

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Casele de pedeapsă

34.Casele de pedeapsă
Biserica din Slatina stă pe un deal. Pe panta uşoară din faţa bisericii se află în semicerc un rând de case mici , zugrăvite în galben, alb şi verde, construite  identic. Fiecare are în faţada cu fronton, îndreptată către biserică, două ferestre mici. Casele mici din faţa bisericii sunt case de pedeapsă.
Pe timpul când Slatina făcea parte din graniţa militară participarea la slujba de duminică la biserică era strict obligatorie. Din fiecare casă trebuia cel puţin un membru al familiei să vină la slujbă. În uşa bisericii stătea subofiţerul cu lista şi verifica prezenţa. Pentru absenţii de la slujba religioasă se aplicau pedepse care în caz de repetiţie se înăspreau tot mai mult. Subofiţerii inumani aplicau chiar torturi drept pedepse : le ardeau oamenilor vârfurile degetelor. Această pedeapsă a fost abrogată mai târziu.  Ultima dintre pedepse era asta : cei absolut incorijibili erau obligaţi să-şi construiască casele în apropierea imediată a bisericii, în faţa intrării în biserică.
Aşa a apărut rândul de case în semicerc pe dealul din faţa bisericii.

culeasă din tradiţia grănicerească, 1942

soldat şi ofiţer din regimentul de graniţă nr.13

casa tradiţionala grănicereasca (courtesy arh. Brinduşa Havaşi)

soldat din regimentul de graniţă nr.13

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Cum s-a găsit cărbunele de la Anina

33. Cum s-a găsit cărbunele de la Anina
Ştiţi cine a găsit cărbunele la Anina? Un porc.Cărbunele era foarte aproape de suprafaţă, acoperit doar de un strat subţire de iarbă şi porcul a dat la o parte cu râtul stratul de peste cărbune. Din întâmplare , copiii din Steierdorf care aveau grijă de porci au făcut focul exact pe locul unde porcul dezvelise cărbunele. Deodată au observat că piatra de sub focul lor arde! Un băiat a luat o bucată din "piatra neagră" care putea să ardă înapoi în sat şi a arătat-o tatălui său. Tatăl, un tăietor de lemne pe nume Nikolaus Hammer şi-a luat hainele de duminică, a învelit piatra într-o batistă şi a dus-o la Direcţia Montanistică  Regală din Oraviţa. Când au văzut domnii de acolo piatra au devenit dintr-o dată foarte prietenoşi. L-au bătut pe umăr şi au pus să i se plătească la caserie o recompensă de cincizeci de guldeni.
Aşa s-a găsit cărbunele la Anina. Asta a fost în valea Aninei , în râpa Andreas. Acolo a fost denumită  prima galerie : Purkaru.

povestită de : Josef Skala, fost miner , 90 (1957), Anina

Anina - Puţul Central 1922

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Înfiinţarea Franzdorf-ului ( Văliug)

32. Înfiinţarea Franzdorf-ului ( Văliug)
Pentru a asigura aprovizionarea cu necesarul tot mai ridicat de cărbune a uzinelor metalurgice din Reşiţa s-au pus la dispoziţie întreprinderii , în anul 1790 , pădurile virgine ale  erariului de pe versantul vestic al Semenicului. Nu erau însă disponibili suficienţi lucrători forestieri de meserie; motiv pentru care Franz Loidl , Waldbereiter  ( "magister sylvarum" ), originar din Ischl,  a fost trimis de către  conducere în Oberosterriech şi Steiermark să recruteze de acolo lucrători; aceştia urmau să fondeze un nou sat în domeniul forestier Semenic. Loidl a reuşit în scurt timp să recruteze 71 de familii.
Imigranţii au făcut călătoria cu vaporul pe Dunăre. De la Palanca au luat drumul pe uscat pe la Vârşeţ , către Reşiţa.
De la Reşiţa la Cuptoare erau pe atunci un drum rău de ţară- de acolo mai departe era ţinut fără drumuri. Pe coaste abrupte , sus , jos , fără drum sau potecă s-a pornit către noua patrie. Încă mult timp după aia alimentele , uneltele  şi alte articole necesare au fost transportate pe acelaşi drum , în spatele oamenilor sau a animalelor de povară.
În 29 iunie 1793 au ajuns coloniştii în locul prestabilit pentru ei. Când au văzut codrul le-a scăzut curajul ; s-au văitat : " Aici să ne ducem viaţa?" În mijlocul pădurii au găsit o poiană cu iarbă : aici s-au aşezat şi au petrecut noaptea sub cerul liber. Era primul loc de odihnă în noua patrie pentru călătorii obosiţi care erau de săptămâni pe drum. În această poiană au ridicat şteierii credincioşi  drept amintire chiar în aceeaşi vară o mică casă de rugăciune din lemn. Din 1861 stă pe acelaşi loc biserica germană. Este locul "Unter den Linden" ( sub tei).
Deja din zilele următoare s-au ridicat pentru folosire temporară colibe din lemn, în timp ce maistrul Loidl se ocupa de măsurarea locurilor de case.
După ce s-au împărţit locurile de case a început o muncă grea şi neîntreruptă; trebuia până la începutul iernii să se termine cât mai multe case şi în acelaşi timp trebuia câştigată şi pâinea zilnică. Buştenii necesari pentru construirea colibelor au fost fasonaţi iar restul copacilor tăiaţi erau prelucraţi pentru cărbune şi lemnul nefolosibil era ars.
Colibele construite din buşteni fasonaţi pe trei laturi  erau înălţate pe fundţii de piatră pentru a  ţine umezeala departe de camerele de locuit.
De Crăciun 1793 fiecare colonist bărbat adult era proprietar de casă în nouînfiinţatul Franzdorf.
Suprafeţele despădurite erau desţelenite şi până în 1810 erau circa o mie de iugăre deja transformate din pădure în curţi, grădini, poieni şi păşune pentru animale.
Ultima casă din cele construite în 1794 a fost demolată în 1915 ; lemnul era încă perfect sănătos.

povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Povestirea corespunde faptelor. 
Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

note Alexander Tietz :
Waldbereiter - şeful administraţiei forestiere

biserica romano-catolică

biserica romano-catolică astăzi

stradă din Franzdorf ( Văliug)